Mă uitam pe geam, încercând să-mi liniștesc mintea. Dincolo de sticlă, orașul pulsa încet, ca o inimă obosită. Câteva lumini rătăcite, o siluetă grăbită pe trotuar, un taxi care a frânat fără grabă. Cerul nu era cu totul negru; în el, o dâră subțire, lăptoasă, spunea că dimineața nu e atât de departe. I-am vorbit în șoaptă, ca și cum ar fi putut să mă audă, rugându-l să treacă odată.
„Rezistă încă puțin”, mi-am spus, „dimineața vine, iar dimineața mereu aduce ceva.”
Am sprijinit fruntea de rama rece a ferestrei și am numărat până la zece, apoi încă o dată. Îmi doream doar o clipă de pace, o fisură în neliniște, un semn mic că nu sunt complet uitat în camera aceea care respira prin aparate. Îmi țineam respirația, sperând ca în tăcere gândurile să se așeze, măcar pentru câteva secunde.
Atunci am auzit pași.
Pași ușori, aproape rușinați, care s-au apropiat de ușă și s-au oprit. Suficient cât să-mi taie firul gândurilor, cât să-mi facă inima să tresară. În salon s-a păstrat aceeași lumină blândă, aceeași liniște fragilă, dar ceva, dincolo de prag, se schimbase deja pentru mine.
O resto si pe aver rig
