Am ajuns în spital într-o zi pe care nu o voi uita niciodată. Totul s-a întâmplat fulgerător: o amețeală grea, un val rece care mi-a tăiat răsuflarea, apoi sirena ambulanței, lumini puternice, voci grăbite care mă chemau pe nume. M-am lăsat dus, fără să înțeleg pe deplin ce se petrece. Când m-am trezit cu adevărat, eram deja internat, cu o brățară la mână și un număr pe pat.
Primele ore s-au topit într-o ceață groasă. Mirosul de dezinfectant, foșnetul halatelor și bipăitul aparatelor alcătuiau un fel de fundal sonor care nu tăcea niciodată. Chipurile medicilor și ale asistentelor treceau pe lângă mine ca niște umbre calde, atente, însă străine. Am închis ochii de câteva ori, convins că mă voi trezi acasă, dar m-am reîntors, de fiecare dată, la același tavan alb, liniștit și nepăsător.
O resto si pe aver rig
