Au urmat zile lungi.
Zile în care tavanul a devenit singurul meu orizont. Fisurile abia vizibile au început să-mi spună povești pe care nu voiam să le aud. Zile în care ceasul părea tras cu elastic, iar orele se prelungeau ca niște coridoare fără capăt. Telefonul, cândva un mic univers, rămânea imobil pe noptieră, ca și cum ar fi uitat să mai sune.
Citește și:
Semne importante care pot indica apropierea morții — unele pot apărea chiar cu 40 de zile înainte
Doliu în muzica populară! A murit Maria Văduva: „O mare artistă”
Zile în care telefonul rămânea tăcut. Copiii mei erau plecați din țară, fiecare cu viața lui, iar prietenii… prietenii aveau și ei grijile lor. Îi știam ocupați, departe, prinși în propriile ritmuri. Îmi spuneam că e firesc, că nimeni nu datorează nimănui prezența la fiecare pas. Și totuși, în tăcerea salonului, gândul că nu va deschide nimeni ușa pentru mine îmi apăsa pieptul.
Au trecut 15 zile.
Le-am numărat fără să vreau. Le-am însemnat în minte după gustul ceaiului de dimineață, după schimbarea pansamentelor, după felul în care lumina de prânz își schimba nuanța pe gresia rece. Fiecare zi semăna cu cealaltă, dar toate erau ușor diferite, printr-o mică umbră, printr-un sunet nou pe hol, printr-o tuse a vecinului de salon.
Nimeni nu a venit.
La început, am înțeles. Mi-am găsit explicații pentru absențe, am adunat motive rezonabile, am strâns la piept scuzele altora, ca să nu mă doară. Apoi, încet, singurătatea a început să se așeze ca o pătură grea. Din ce în ce mai greu să o dau la o parte, din ce în ce mai puțin aer între mine și gândurile mele.
O resto si pe aver rig
