Politețea englezească, testată de gusturi „grele”
A gustat. A făcut-o fără teatru, fără refuz, cu acea disciplină socială care spune „încerc, chiar dacă nu e pentru mine”. Pentru român, fiecare secundă a fost un mic examen: nu doar pentru mâncare, ci pentru felul în care o tradiție poate fi primită de cineva care n-a crescut cu ea.
Reacția n-a fost explozivă, ci exact așa cum te-ai aștepta de la un englez care caută cuvintele potrivite. În locul unui verdict, a ales nuanțele. A lăsat impresia că gustul e intens, că e ceva care „se simte”, și că nu poate fi trecut cu vederea ca o supă obișnuită.
Zilele au trecut, iar cei doi s-au reîntâlnit pe hol, în rutina aceea de bloc în care întâmplările mici se pot transforma în povești repetate la nesfârșit. Românul a întrebat, inevitabil, dacă i-a plăcut. Englezul n-a făcut un pas înapoi, dar nici nu s-a aruncat într-un entuziasm demonstrativ. Totul a rămas în aceeași cheie: control, respect, distanță fină.
O resto si pe aver rig
