A deschis-o încet.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt.
Știu ce vor spune oamenii. Au spus-o toată viața mea.
Adevărul e mai simplu și mai dureros.
Am iubit-o pe Elena Stoica. Și ea m-a iubit pe mine.
Când a rămas însărcinată, familia ei a vrut s-o trimită departe, să scape de rușine. În noaptea în care trebuia să plece, a fugit la mine.
N-am ucis-o. N-am ascuns niciun trup.
Elena a murit la naștere, aici, în cabană. Copilul a trăit câteva ore.
I-am îngropat în spatele cabanei, sub nucul bătrân.
Bijuteriile sunt ale ei. Banii sunt munca mea, adunați ca să-i pot oferi o viață mai bună. O viață pe care n-am mai apucat s-o trăim.
Am închis cabana pentru că nu am avut puterea să mai intru.
Dacă faci ce trebuie, Dumnezeu te va ierta pe tine… și poate și pe mine.”
Darius a lăsat scrisoarea să cadă.
Lacrimi fierbinți i-au curs pe obraji.
Toată viața lui fusese „nepotul celui bănuit”. Familia lui fusese arătată cu degetul. Iar adevărul fusese îngropat, la propriu, sub un nuc.
O resto si pe aver rig
