Cu o zi înainte, proprietarul atelierului anunțase lipsa unei sume mari, aproape 40.000 PLN. Cineva trebuia să răspundă. Iar Gheorghe era ținta cea mai ușoară: singur, sărac, fără o familie „adevărată”.
Copiii plângeau. — Tata, nu te duce…
Dar nimeni nu i-a ascultat.
Procesul a fost scurt. Apărător din oficiu, martori mincinoși, un angajator respectat.
Judecătorul n-a ridicat ochii din dosar când a citit sentința: închisoare pe viață.
Gheorghe n-a spus nimic.
A aruncat doar o privire către banca pe care doi copii stăteau lipiți, ținându-se de mână.
Apoi ușa s-a închis.
Anii au trecut greu și egali, unul după altul. În închisoare, Gheorghe a îmbătrânit repede. Muncea în atelier, reparând scaune, mese, orice îi puneau paznicii în față. Nu cerea nimic. Nu se plângea.
În fiecare noapte, înainte să adoarmă, șoptea aceleași nume: Andrei și Matej.
Nu știa ce se întâmplase cu ei.
Copiii fuseseră duși într-o familie de plasament. S-au mutat, apoi s-au mutat din nou. Au dormit în paturi străine, au mâncat mese reci și au învățat repede că lumea nu e dreaptă.
Dar nu au uitat.
O resto si pe aver rig
