Atunci am simțit pentru prima oară că nu sunt iubit. Sunt doar necesar. O piesă de mobilier utilă, fără măcar un loc clar în cameră.
În weekend, fără să-mi planific, m-am trezit din nou în fața blocului în care locuisem cu Ioana. M-au purtat pașii, nu mintea.
Am stat câteva minute în fața scării, pe loc, încercând să-mi adun curajul și să-mi găsesc cuvintele.
Am urcat. Încet, pas cu pas, ca și cum fiecare treaptă ar fi cântărit greu.
Ușa era încuiată. Normal.
Am bătut. Odată. Apoi încă o dată, mai ușor.
După câteva secunde, s-a deschis.
Ioana stătea în prag, în halat, cu părul prins simplu. La fel de simplă și de clară cum fusese mereu.
— Ai uitat ceva? — m-a întrebat calm, fără tăiș în voce.
Nu știam ce să spun. Mi s-au strâns toate propozițiile într-una singură și nu reușeam să o rostesc.
— Eu… voiam doar să…
Am intrat. Totul era la fel. Curățenie, ordine, liniște. Obiectele la locul lor, viața la locul ei din care eu lipseam.
— Am venit să-ți dau asta, — a rostit ea, întinzându-mi un plic alb.
L-am deschis cu mâini care tremurau ușor.
Era un extras de cont. Pe numele meu, limpede, inconfundabil
O resto si pe aver rig
