Nu a zis nimic câteva secunde. Apoi s-a întors brusc și a început să cotrobăie prin sertare, nervoasă, ca și cum ar fi căutat o soluție printre hârtii.
— Nu putem trăi așa, Andrei. Chirii, facturi, copil pe drum… Tu înțelegi în ce ne-ai băgat?
„Ne-ai băgat.” Nu „ne-am băgat”. Cuvintele ei au mușcat din aer.
Am tăcut. Nu mai aveam ce să adaug, iar orice explicație ar fi sunat ca o scuză ieftină.
Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața plecam la muncă, seara mă întorceam într-o garsonieră în care nu mă găseam. Pereți subțiri, spațiu strâmt, aerul parcă și el numărat. Alina devenea tot mai agitată. Vorbea întruna despre bani. Despre analize. Despre cât costă fiecare lucru, fiecare drum, fiecare viitor.
— Ai vorbit la bancă?
— Ai cerut un împrumut?
— Ai întrebat pe cineva de bani?
Întrebări. Doar întrebări. Ca niște ace care tot ciupesc în același loc.
Într-o seară, am găsit-o plângând. Ochii umezi, obrajii încordați.
— Nu mai pot, Andrei… — mi-a spus printre suspine. — Eu am nevoie de siguranță, nu de promisiuni.
M-am așezat lângă ea, dar m-a ferit cu un gest scurt, refuzând orice atingere.
O resto si pe aver rig
