Nu m-a întrebat nimic. Nici măcar nu a aruncat o privire după mine când am tras ușa în urma mea.
Pe casa scării era liniște. Prea multă liniște, din aceea care apasă pe tâmple și înghite orice sunet.
Am coborât treptele cu un nod în gât, cu două plase pline cu haine și cu senzația că tocmai am pierdut ceva ce nu se mai poate repara niciodată.
La Alina era altfel. M-a întâmpinat cu nerăbdare, dar în ochii ei nu se vedea bucurie. Era tensiune, o nerăbdare mai aproape de neliniște decât de dor.
— Ai venit? Ai rezolvat ceva? — m-a întrebat direct, fără ocolișuri.
Am clătinat din cap. Nu.
O resto si pe aver rig
