Până când a venit la sediu.
L-am văzut pe camere: obosit, slăbit, cu o voce care tremura.
— Vreau doar să-mi văd copilul.
Am coborât.
— Un copil are nevoie de siguranță. Nu de cineva care și-a distrus mama în public.
— Am fost orb… am greșit… acum înțeleg.
Mi-am dus mâinile la burtă.
— A înțelege nu e suficient. Dacă vrei să fii tată, va trebui să dovedești. În fiecare zi.
A acceptat.
L-am lăsat să plece nu din iertare, ci pentru că nu mai avea putere asupra mea.
A trecut un an.
Mi-am crescut copilul cu liniște. Am construit proiecte pentru mame singure. Am vorbit despre demnitate, nu despre răzbunare.
La o gală caritabilă, l-am văzut pe Andrei într-un colț. Ne privea pe mine și pe fiul nostru dansând. Nu s-a apropiat. Doar a zâmbit — acel zâmbet al cuiva care a înțeles prea târziu.
I-am zâmbit și eu.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Pentru că nu mai eram „soția cuiva”, „nora cuiva”, „femeia întreținută”.
Eram Andreea Radu.
Femeia care și-a ales singură destinul.
O resto si pe aver rig
