Zece minute mai târziu, masa a fost cuprinsă de un zumzet scurt și neliniștitor. Telefoanele au început să vibreze aproape simultan, ca un semnal prost sincronizat. Vocile s-au frânt în aer. Râsetele au murit pe loc. Chipurile s-au golit de culoare, iar în încăpere s-a așternut o tensiune rece, tăioasă.
Apoi cineva mi-a rostit numele.
Atunci au înțeles.
Nu fusese o glumă. Nici un accident. A fost momentul în care adevărul i-a lovit frontal, fără posibilitatea de a se feri.
Am ridicat capul încet. Pentru prima dată după luni întregi, nu mai simțeam nevoia să evit privirile. I-am privit pe fiecare în parte: pe Camelia, cu rujul ușor întins și zâmbetul blocat într-o mască rigidă; pe Andrei, alb la față, ținând telefonul cu mâinile tremurânde; pe restul familiei, oameni obișnuiți cu puterea, acum prăbușiți în propriile scaune scumpe.
Pentru că exact asta se întâmplase: lumea lor se prăbușise.
Protocolul 7 nu fusese inventat din orgoliu. Fusese creat în nopțile în care plângeam în tăcere, mâncând biscuiți simpli și numărând fiecare respirație. Era o procedură de urgență, gândită pentru momentul în care aveam să-mi revendic tot ce construisem. Un singur click și toate consiliile de administrație ale companiilor afiliate Grupului Savin primeau notificarea oficială.
O resto si pe aver rig
