Reveneam în funcție.
Președinte Executiv.
Fondatoare.
Unică proprietară.
Și da — identitatea mea reală devenise publică. Apăruse deja pe site-uri, pe ecranele televizoarelor, pe burtierele roșii ale canalelor economice.
— Nu se poate… a murmurat Andrei, uitându-se la mine ca la o străină. — Tu…?
— Ba da, Andrei. Se poate.
Mi-am prins părul ud la spate, calmă. Fiecare gest era controlat, fiecare pas — sigur.
— Ați râs de mine. M-ați umilit. Ați confundat liniștea mea cu slăbiciunea și bunătatea cu naivitatea.
Tăcere.
— Mi-ați spus că sunt nimeni. Că fără voi n-aș fi rezistat.
Am zâmbit scurt către Camelia.
— Ironia e că voi ați trăit bine doar pentru că eu am ales să tac.
M-am întors și am pornit spre ieșire. Ușa s-a deschis automat, dar m-am oprit o clipă.
— Nu încercați să mă căutați. De azi, accesul vostru în toate companiile grupului este anulat. Contractele, la fel.
— Dar ești mama copilului meu! a strigat Andrei, cu o disperare care a venit prea târziu.
M-am întors încet.
— Tocmai pentru el am făcut asta. Ca să știe că mama lui nu a fost niciodată o victimă.
Am plecat.
În noaptea aceea am dormit în biroul meu, sus, în Savin Tower. Un pat simplu. O fereastră imensă. Un ceai fierbinte. Și un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem: libertatea.
A urmat haosul. Presa m-a botezat în toate felurile — „Magnata din umbră”, „Regina tăcerii”, „Femeia invizibilă”. Nimeni nu înțelegea cum reușisem să ascund totul atâta timp. Nu le-am spus că durerea te învață să fii invizibil.
Andrei a încercat să ajungă la mine. Prin avocați. Prin cunoștințe. Prin mesaje. N-am răspuns.
O resto si pe aver rig
