— Eu nu pot trăi cu mama ta în aceeași casă, a spus hotărâtă. Ar fi prea complicat.
Am privit-o câteva clipe.
Apoi m-am uitat la Sorin.
Așteptam să spună ceva.
Orice.
Să-i explice că mama mea este binevenită.
Să-i amintească cine deschisese ușa acestei case cu ani în urmă.
Dar el și-a coborât privirea.
— Cred că mama are dreptate.
În secunda aceea am înțeles că problema nu era soacra mea.
Problema era omul cu care îmi împărțisem viața timp de paisprezece ani.
Nu am ridicat tonul.
Nu am făcut scandal.
Am ieșit în curte și m-am așezat lângă trandafirii plantați de bunica mea.
M-am uitat la casă și, pentru prima dată după foarte mult timp, mi-am amintit că ea îmi aparținea.
Nu pentru că aș fi vrut să le reproșez acest lucru.
Ci pentru că ei uitaseră complet.
În dimineața următoare m-am urcat în mașină și am mers la un magazin de bricolaj.
Am cumpărat un panou mare, alb.
L-am adus acasă și l-am fixat în fața porții.
Cu litere mari, roșii, scria simplu:
DE VÂNZARE
Nici nu terminasem bine când Sorin a ieșit în fugă din casă.
— Ana! Ce faci?
— Pun lucrurile în ordine.
— Ai înnebunit?
L-am privit calm.
— Dacă această casă nu este suficient de bună pentru mama mea, atunci nu va mai fi casa voastră.
Soacra mea a ieșit și ea, alarmată.
— Ce înseamnă prostia asta?
— Înseamnă că proprietarul unei case decide cine este binevenit în ea.
Sorin devenise palid.
— Nu vorbești serios.
— Ba da.
O resto si pe aver rig
