Mă numesc Ana și, timp de paisprezece ani, am fost convinsă că am ales omul potrivit. Credeam că o căsnicie înseamnă să treci împreună prin bucurii și necazuri, să te sprijini pe celălalt atunci când viața îl pune la încercare și să nu faci niciodată diferențe între familiile voastre.
Ani la rând am trăit cu impresia că exact asta construisem împreună cu Sorin.
Abia într-o singură seară aveam să descopăr că, în casa noastră, regulile erau diferite. Sau, mai bine spus, erau valabile doar atunci când era vorba despre familia lui.
Casa în care locuiam nu fusese cumpărată împreună. Nu plătiserăm rate și nici nu făcuserăm ( citește mai multe noutăți pe oi.ro ) credite pentru ea. Era casa bunicii mele, femeia care mă crescuse în copilărie și care, înainte să plece dintre noi, mi-o lăsase moștenire.
Era o casă veche, dar plină de căldură. Avea o curte mare, cu trandafiri de toate culorile și un nuc bătrân care făcea umbră în zilele toride de vară. Pentru mine, fiecare colț avea o amintire.
Cu toate acestea, după ce ne-am căsătorit, n-am spus niciodată că este „casa mea”. Mereu am numit-o „casa noastră”.
Mi s-a părut firesc.
La fel cum mi s-a părut firesc și ceea ce s-a întâmplat acum trei ani.
Soacra mea rămăsese fără aproape toate economiile, după ce investise bani într-o afacere propusă de o persoană în care avusese încredere. Tot ce muncise o viață dispăruse în câteva luni.
Într-o seară, Sorin a venit acasă și mi-a spus simplu:
— Mama nu mai are unde să stea. Se mută la noi o perioadă.
Nu m-a întrebat dacă sunt de acord.
Nu am făcut niciun reproș.
Am pregătit camera de oaspeți, am eliberat dulapurile, am cumpărat mobilier nou și am încercat să o fac să se simtă binevenită.
O resto si pe aver rig
