Am scos din geantă dosarul cu actele casei și i l-am întins.
— Uitaseși, probabil, că această locuință este moștenirea familiei mele.
El nu mai spunea nimic.
— Trei ani mama ta a locuit aici fără chirie și fără să fie întrebată dacă are voie. Eu am acceptat-o pentru că este mama ta.
Am făcut o pauză.
— Dar în ziua în care mi-ai spus că mama mea ar trebui trimisă într-un azil pentru că vă încurcă, ai distrus tot respectul pe care îl mai aveam pentru tine.
În zilele următoare am început demersurile pentru divorț.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că înțelesesem că nu poți construi un viitor cu cineva care îți cere să-ți abandonezi propria mamă atunci când are cea mai mare nevoie de tine.
Mama s-a mutat la mine imediat după externare.
Recuperarea a fost lungă.
Au fost luni cu exerciții dureroase, vizite la medici și multe nopți în care o ajutam să se ridice din pat.
Dar n-am regretat nicio clipă.
Într-o dimineață, după ce reușise să facă singură câțiva pași cu cadrul de mers, m-a privit și mi-a spus zâmbind:
O resto si pe aver rig
