Adrian se apropie de mine.
Fără un cuvânt, îmi întinse verigheta.
Am luat-o cu mâinile tremurânde și am strâns-o la piept.
— Alexandru a pregătit totul, îmi șopti el. Știa că vor încerca să te distrugă.
M-am uitat către sicriu.
Și, pentru prima oară de la accident, n-am mai simțit doar durere.
Am simțit că, până și după moarte, Alexandru încă mă apăra.
Afară, ploaia măruntă începuse să bată în ferestre.
Polițiștii le conduceau pe doamna Victoria și pe Bianca spre ieșire, sub priviri reci.
Iar eu am rămas lângă sicriul soțului meu, cu o mână pe burtă și cu cealaltă strângând verigheta.
Nu mai eram fata săracă din Rahova, pe care o umileau la mesele lor elegante.
Eram soția lui Alexandru Dumitrescu.
Și mama copilului pe care el îl iubise mai mult decât orice pe lume.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
