A fost apelul acela pe care îl amâni până când nu mai poți, sperând la un miracol mic, la un răspuns care să-ți dea un pic de aer.
— A murit, a spus mama ei cu o voce seacă. Laura a avut un accident de mașină. Să nu mai sunați niciodată. N-ați însemnat nimic pentru ea.
Apoi, tăcerea. A închis, scurt și definitiv, ca și cum ar fi tras o linie pe care nu aveam voie s-o mai trec.
M-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns până când Eva s-a trezit, iar plânsul ei s-a amestecat cu al meu. Eu, tatăl, încercând să-mi adun bucățile, ea, copilul, simțind că lumea s-a clătinat fără să știe de ce.
Nici măcar nu m-au lăsat să-i văd mormântul. Nicio piatră, nicio floare, nicio clipă în care să pot spune un ultim „rămâi cu bine”.
Au șters-o din viața mea ca și cum n-ar fi existat. Un gol rece, tras peste ani, peste amintiri, peste orice urmă a ei.
O resto si pe aver rig
