Pe ecran, Alexandru stătea în biroul lui de acasă.
Purtase iar cămașa bleumarin pe care o alegea la fiecare întâlnire serioasă. În spate se vedea biblioteca mare din living și fotografia noastră de la nuntă.
Preț de o clipă am uitat că murise.
Părea atât de prezent, încât mi s-a frânt inima.
El privi drept în obiectiv.
— Dacă vedeți acest mesaj, înseamnă că eu nu mai sunt. Dar înseamnă și că mama mea încearcă exact ce știam că va încerca.
În biserică căzu o tăcere de plumb.
Doamna Victoria își încleștă maxilarul.
— Alexandru… ce prostie e asta? murmură ea.
Vocea lui nu se opri.
— Mamă, dacă tocmai ai numit-o pe Irina „incubator”, atunci nu meriți nici măcar să-i spui pe nume.
O resto si pe aver rig
