— Ioana, Maia, cred că ar fi mai bine să ieșiți puțin de pe ring.
— Doar ca să evităm o scenă mai mare. Sper că înțelegeți.
M-am uitat fix la ea. Fetele încă râdeau în spatele ei, iar ea ne cerea nouă să ne dăm la o parte.
Maia m-a tras de mânecă.
— Mamă, putem să mergem acasă? Te rog.
Ceva în mine a cedat. Am dat din cap, m-am lăsat în genunchi și i-am prins chipul ud între palme.
— Îmi pare atât de rău, iubita mea. Îmi pare atât de rău că nu am fost suficientă în seara asta.
— Ai fost, mamă. Ai fost.
I-am șters obrajii cu degetul mare. Am ridicat florile pe care le scăpase. M-am îndreptat ca să o conduc spre ușă, înfrântă, cu inima rămasă în urmă pe podeaua sălii de sport.
Atunci ușile grele ale sălii s-au deschis larg, cu un geamăt lung.
Cinci polițiști în uniformă au intrat, pașii lor răsunând ferm pe lemnul lustruit. Unul dintre ei ținea un buchet de garoafe roz, iar fiecare venea direct spre noi.
Am tras-o pe Maia mai aproape, convinsă că se întâmplase ceva îngrozitor.
Muzica s-a oprit atât de brusc, încât mi-am auzit propriile tălpi scârțâind pe podea. Fiecare părinte a încremenit. Fiecare copil privea.
Primul a ajuns la noi un polițist mai în vârstă. Pe insignă scria Dobre.
— Doamnă, trebuie să vă rog să părăsiți ringul de dans, a spus blând.
Mi s-au înmuiat aproape genunchii. Am strâns-o pe Maia mai tare, sigură că urma o veste rea.
— Vă rog, am șoptit. Orice ar fi, spuneți-mi acum.
Sergentul Dobre mi-a aruncat cea mai blândă privire pe care o văzusem vreodată pe chipul unui bărbat în uniformă.
— Nu s-a întâmplat nimic rău, doamnă. Aveți doar încredere în noi.
Un agent mai tânăr a făcut un pas înainte. Pe insigna lui scria Ionescu. S-a așezat în genunchi chiar în fața Maiei și i-a întins un buchețel de garoafe roz.
— Acestea sunt pentru tine, draga mea, a spus agentul Ionescu.
Apoi și-a băgat mâna în buzunarul interior al jachetei și a scos o foaie împăturită. Pliurile erau tocite, ca și cum fusese deschisă și închisă de o sută de ori.
O resto si pe aver rig
