„O să regreti asta.”
Zâmbesc, dar de data asta nu e un zâmbet mic.
„Nu,” spun liniștit. „Cred că, pentru prima dată, nu o să regret nimic.”
Bunica își drege glasul de la masă.
Nu ridică tonul, dar toată lumea o aude.
„Andreea.”
Sora mea se întoarce.
„Aici e familia,” continuă bunica. „Nu acolo unde alegi tu cine contează și cine nu.”
Se lasă o tăcere grea.
Andreea clipește, pentru o fracțiune de secundă nesigură.
Apoi, fără să mai spună nimic, se întoarce și pleacă.
Nu face o scenă.
Nu plânge.
Dar pleacă.
Și asta spune tot.
Seara continuă.
Nu ca o revanșă zgomotoasă, ci ca o confirmare liniștită.
Oamenii rămân. Râd. Povestesc. Beau vinul pe care l-am creat eu, în locul pe care l-am construit eu.
La un moment dat, mama apare și ea.
Nu știe exact cum să se comporte. Se apropie, ezitant.
O resto si pe aver rig
