Mă apropii.
„Bunico…”
Ea mă privește lung, cu ochii aceia care au văzut mai mult decât recunoaște vreodată.
„Am primit mesajul,” spune simplu.
Dau din cap.
„Și… nunta?” întreb, deși știu răspunsul.
Își strânge buzele într-un zâmbet mic.
„Nu merg unde nu sunt toți nepoții mei.”
Simt ceva în piept, dar nu îl las să mă destabilizeze.
O conduc pe terasă, unde toată lumea o observă imediat. Prezența ei schimbă echilibrul.
Este genul de autoritate care nu are nevoie să ridice vocea.
Telefonul începe să sune.
Nu al meu.
Al altora.
Văd cum oamenii își scot telefoanele, se uită la ecrane, schimbă priviri.
Andreea a aflat.
Nu trece mult până când telefonul meu începe și el să vibreze.
Numele ei apare pe ecran.
Nu răspund.
Sună din nou.
Și din nou.
În cele din urmă, trimit un mesaj scurt:
„Sunt ocupată. Vorbim altă dată.”
Dar ea nu se oprește.
După încă zece minute, apare.
Nu mă surprinde.
Intră pe alee cu pași rapizi, într-o rochie impecabilă, dar cu o expresie care nu mai este perfect controlată. Se oprește când vede mulțimea, luminile, atmosfera.
Și mai ales, când o vede pe bunica.
Se apropie de mine.
„Ce faci?” întreabă, încercând să-și păstreze tonul calm.
„Organizez o degustare,” îi răspund.
„Ai invitat oamenii mei.”
Zâmbesc ușor.
„Familia noastră,” o corectez.
Ochii ei se îngustează.
„Nu e momentul pentru jocuri, Lidia. E nunta mea.”
Respir adânc, dar nu pentru că sunt afectată, ci pentru că vreau să aleg fiecare cuvânt cu grijă.
„Și asta este viața mea,” îi spun. „Diferența e că eu nu te-am exclus.”
Pentru o secundă, nu are replică.
Apoi își recapătă controlul.
„Ai făcut asta intenționat.”
„Am făcut asta pentru că pot,” răspund. „Și pentru că m-am săturat să fiu tratată ca o opțiune.”
În jurul nostru, conversațiile încetinesc. Oamenii ascultă, chiar dacă se prefac că nu.
Andreea își aruncă privirea peste mulțime.
O resto si pe aver rig
