„Lidia…”
O privesc.
„Ai făcut un loc minunat aici,” spune ea.
Nu e o scuză.
Dar e, poate, începutul uneia.
Dau din cap.
„Știu.”
Nu o pedepsesc, dar nici nu o salvez de propriile alegeri.
Pentru prima dată, nu mai simt nevoia să compensez pentru nimeni.
Noaptea se lasă peste vie, luminile se reflectă în pahare, iar muzica curge lin.
Și, în timp ce privesc totul, înțeleg ceva simplu și definitiv:
Nu este despre a demonstra ceva.
Nu este despre răzbunare.
Este despre a nu mai accepta niciodată să fiu invizibilă în propria mea viață.
Iar asta nu mai poate fi luat de nimeni.
O resto si pe aver rig
