„Dacă vreți să petreceți o seară memorabilă înainte de nuntă, vă aștept azi la podgorie. Degustare privată. Începem la 18:00. Lidia.”
Nu explic, nu justific, nu adaug emoticoane.
Doar adevărul.
Trimit mesajele și pornesc spre Dealu Mare.
Drumul, pe care îl cunosc pe de rost, pare diferit azi, ca și cum fiecare curbă îmi confirmă că fac exact ce trebuie. Nu mă gândesc la Andreea, nu în sensul emoțional. Mă gândesc la ea strategic, ca la o piesă într-un joc pe care, în sfârșit, aleg să-l joc conștient.
Când ajung, locul deja prinde viață.
Irina și echipa sunt în plină desfășurare. Pe terasa de piatră, mesele sunt aranjate cu fețe de masă simple, elegante, paharele strălucesc în lumina după-amiezii, iar din grădină vine mirosul discret de lavandă și iarbă tăiată recent.
Un trio de jazz își acordă instrumentele într-un colț, iar bucătăria este deja în febră organizată.
Mă opresc câteva secunde și privesc totul.
Asta este viața mea reală.
Nu holuri de hotel în care trebuie să cer voie să exist.
Nu liste pe care altcineva decide dacă merit sau nu să apar.
Irina vine spre mine, cu o tabletă în mână.
„Avem confirmări,” spune ea. „Mai repede decât mă așteptam.”
Ridic o sprânceană.
„Câți?”
„Peste patruzeci până acum. Și continuă.”
Nu sunt surprinsă. Oamenii sunt atrași de lucruri autentice, chiar dacă nu o recunosc mereu.
La 17:45, primele mașini apar pe alee.
Nu vin toți odată. Vin în valuri mici, ezitante la început. Verișoara Bianca este printre primii. Coboară din mașină și se uită în jur ca și cum nu știe dacă are voie să fie acolo.
Când mă vede, se apropie.
„Lidia… eu… nu știam că…” începe ea.
Ridic mâna ușor.
„Ești aici acum,” îi spun calm. „Asta contează.”
Ochii ei se înmoaie și dă din cap.
Apoi vin mătușile. Apoi alți veri. Apoi oameni care, cu câteva ore înainte, evitau să mă privească.
Atmosfera se schimbă rapid. La început e tensiune, o politețe rigidă, dar pe măsură ce vinurile sunt turnate și muzica începe, ceva se relaxează.
Oamenii încep să respire.
Să râdă.
Să observe.
„Nu știam că e atât de frumos aici,” spune una dintre mătuși, privind spre vie.
„Nu v-a interesat niciodată să întrebați,” îi răspund, fără răutate, dar fără să îndulcesc adevărul.
La ora 18:30, apare o mașină pe care o recunosc imediat.
Nu pentru că e specială, ci pentru că o asociez cu o prezență constantă.
Bunica.
Coboară încet, sprijinindu-se de baston, dar cu o determinare care nu lasă loc de interpretări. Mama nu e cu ea. Andreea, evident, nici atât.
O resto si pe aver rig
