— De ce nu mi-ai spus? am reușit să întreb.
— Pentru că aveai viața ta. Pentru că erai sus. Pentru că… m-ai făcut un nimeni.
Cuvintele mele, de altădată, întoarse acum spre mine ca o lamă.
Am rămas mult timp în tăcere. Apoi mi-a spus totul, până la capăt. Vânduse ce mai rămăsese de preț prin casă. Trăia dintr-o pensie de boală, câteva sute de lei. Nu voia milă. Doar puțină liniște.
Noaptea aceea n-am închis un ochi. Am stat pe același scaun din bucătărie și m-am uitat la pereți. Atunci am înțeles clar: scara pe care crezusem că urc singur fusese, de fapt, rezemată pe spatele ei.
Dimineața am sunat la spital. Mi-am luat concediu. Apoi am început: am dus-o la controale, am vorbit cu colegi, am mutat mobile, am adus mâncare, am schimbat soba, am plătit facturile rămase în urmă.
O resto si pe aver rig
