— Ești bine? am întrebat, din reflexul meu de medic.
— Sunt, a răspuns. Prea grăbit.
M-a poftit să iau loc. În aer plutea un miros amestecat de ceai ieftin și pastile. Mi-a tresărit inima altfel decât la serviciu. Mai greu. Mai aproape.
— Lucrezi tot la magazin? am întrebat, ca să rup tăcerea.
— Nu. Am renunțat.
A tăcut după aceea. Și am știut că ține ceva în ea, ascuns.
M-am ridicat și am deschis ușa camerei din spate, acolo unde dormeam când eram copil. Patul era gol, tras la perete. Pe noptieră, o cutie de medicamente. Le-am recunoscut dintr-o privire. Nu-mi mai trebuiau analize ca să înțeleg.
— De cât timp? am întrebat în șoaptă.
Privirea ei s-a coborât spre podea.
— De aproape un an.
Un an. Eu, medic. Eu, fratele ei. Fără să știu nimic.
În clipa aceea mi s-au năpustit în minte serile în care venea acasă frântă de oboseală și tot îmi punea farfuria cu mâncare în față. Banii numărați la sânge. Pantofii ei vechi lângă manualele mele noi. Și vorba pe care mi-o spunea mereu: „Tu să înveți. Eu mă descurc.”
O resto si pe aver rig
