Managerul i-a răspuns politicos, dar cu o fermitate care a tăiat tot aerul.
— „Doamna Mândru este unul dintre colaboratorii noștri importanți. Orice membru al familiei sale e binevenit, însă rezervările se fac separat. Ea are acces deplin oriunde dorește.”
Am simțit cum anii de nedreptate încep să se topească. Nu pentru că mi-aș fi dorit răzbunare, ci pentru că, în sfârșit, cineva din afara familiei vedea clar cum stau lucrurile.
— „Sper că nu a existat vreo problemă la recepție”, a continuat managerul. „Am înțeles că s-au împărțit camere fără ca doamna Mândru să fie consultată.”
Ramona a înghițit în sec.
— „Doar… o neînțelegere… Eu… încercam să… ținem totul sub control.”
— „Nu vă faceți griji”, am spus calm. „Am rezolvat.”
Managerul mi-a făcut un semn respectuos.
— „Vă conduc personal.”
În timp ce ne îndreptam spre lifturile aurii, simțeam privirile familiei lui Toma aruncate în urma mea — un amestec de uimire și orgoliu lovit.
Toma s-a apropiat încet.
— „Olivia… îmi pare rău că n-am fost atent. Nu știam…”
M-am oprit și i-am zâmbit cu blândețe.
— „Știu că n-ai știut. Dar e momentul să învățăm amândoi ceva: respectul nu se cere. Se impune.”
O resto si pe aver rig
