Chiar atunci, am văzut cum privirea Ramonei se topește din aroganță într-o curiozitate neliniștită, apoi într-o frică abia întrezărită, pe care doar eu o prindeam din zbor.
Eu, însă, am rămas liniștită. Cu telefonul lipit de ureche, simțeam cum destinul începe, încet și sigur, să se întoarcă în favoarea mea.
— „Da”, am spus zâmbind. „Sunt în hol. Am nevoie de o clarificare legată de cazarea noastră.”
Pe măsură ce vorbeam, o căldură ciudată mi-a urcat în obraji — nu rușine, ci eliberare. Ani întregi am fost tratată ca un balast, o intrusă în familia lor „perfectă”. Am înghițit glume, ironii, priviri ascuțite. Iar acum, pentru prima dată, aveam un atu bine ascuns.
O resto si pe aver rig
