Ramona a făcut un pas brusc spre mine, de parcă ar fi vrut să-mi smulgă telefonul din mână.
— „Olivia, nu e cazul să… exagerăm”, a șoptit printre dinți.
Am strâns mobilul mai tare.
— „Ba e exact cazul.”
Monica și Robert se strânseseră la locul lor, ca doi copii prinși asupra faptului. Toma se uita năuc, fără să priceapă. Așa era el: bun, dar orbit de propria-i mamă.
— „Doamnă Mândru”, s-a auzit calm din telefon, „managerul etajului executive suites vine chiar acum către dumneavoastră. Avem instrucțiuni clare să vă asigurăm cele mai bune condiții. Stați liniștită.”
Am închis. Liniștea care s-a așezat între noi a fost aproape comică. Ramona clipea des, ca și cum încerca să pună cap la cap noile informații.
— „Olivia… ce… ce proiect?”, a întrebat Toma în șoaptă.
M-am întors către el, calmă.
— „Cel despre care n-am mai apucat să-ți povestesc, pentru că mama ta m-a oprit de fiecare dată când încercam.”
Am inspirat adânc. Era clipa mea.
— „Acum un an am intrat într-un program pentru antreprenori. Am dezvoltat un proiect care le-a atras atenția celor de la Coral B. Au decis să mă sprijine. De fapt… sunt unul dintre partenerii lor principali pe zona de evenimente corporate. Și da… sunt cazată în zona VIP.”
Ochii Ramonei s-au făcut mari, ca două cepe tăiate proaspăt.
— „Tu? Partener? Aici?”
— „Da, Ramona. Eu.”
Atunci a apărut managerul. Elegant, cu un zâmbet impecabil.
— „Doamnă Mândru, bine ați revenit! Îmi cer scuze pentru confuzie. Suitele VIP sunt pregătite. Am vrea să vă însoțim personal.”
Ramona s-a întors spre el, tulburată.
— „VIP? Pentru ea? Adică… Olivia?”
O resto si pe aver rig
