În colțul camerei, un fotoliu și o pătură pliată păstrau urmele grijii de dinainte: poate un desen început, poate o cană cu ceai uitată pe măsuță. Nu era neglijență, era viață. A recunoscut, fără cuvinte, munca tăcută a cuiva care, deși venise pentru curățenie, rămăsese pentru oameni. Gândul concedierii, atât de categoric cu un minut mai devreme, i s-a estompat ca aburul pe geam.
A rămas nemișcat, temându-se să nu trezească pe nimeni, cu palma încă pe tocul ușii. În piept, ceva s-a așezat. Nu era triumful întoarcerii neanunțate, nu era satisfacția unui control reușit. Era altceva: sentimentul că, preț de câteva clipe, casa lui nu mai era doar o adresă, ci din nou un acasă. Și, fără să facă un pas, a simțit că revenirea lui din Londra fusese, de fapt, despre această vedere: copiii adormiți, strânși la pieptul cuiva dispus să le poarte greutatea somnului.
O resto si pe aver rig
