Dormea cu ei. Cuvintele i-au venit simple, ca o constatare. Partea de el antrenată să conducă, să țină standarde, a simțit un impuls aspru: o angajată nu doarme în timpul programului, și cu atât mai puțin pe canapeaua din sufragerie. Gândul concedierii i-a atins mintea scurt, mecanic, ca un reflex de apărare al omului care ține totul sub control.
Dar, pe măsură ce stătea pe loc, pragul nu mai părea o graniță, ci un loc al ezitării. Ceea ce vedea contrazicea verdictul pe care era gata să-l dea. Iulia nu părea să-și fi abandonat treaba, ci mai degrabă să fi fost înghițită de un moment în care nevoia copiilor cântărise mai mult decât orarul notat pe hârtie. Brațele ei nu erau ale cuiva neatent, ci ale cuiva care, pentru o vreme, se transformase în adăpost. Era o imagine pe care nu i-o putea reproșa fără să simtă că greșește undeva înăuntru.
În tăcerea aceea grațioasă, gândurile i s-au rânduit singure. Știa cât de greu le fusese gemenilor; știa și cât de anevoios le era să adoarmă fără poveste, fără o voce care să le țină fricile la distanță. De doi ani încoace, somnul fusese o luptă. Iar acum, cu capetele sprijinite de cineva care nu le cerea nimic, ci doar stătea cu ei, păreau în sfârșit liniștiți. Fără lumini aprinse, fără desene pe fundal, fără promisiuni. Doar prezență.
Andrei a rămas acolo, cu geanta uitată lângă scară, și a privit. Toate regulile lui despre cum trebuie să arate o casă bine condusă păreau, deodată, prea rigide pentru adevărul viu din fața lui. O casă nu e doar curată, ci și locuită; nu e doar în ordine, ci și caldă. Și, fără să vrea, a înțeles că, în absența Anei, cineva găsise o cale să lege capetele zilei pentru copiii lui: o îmbrățișare, un somn la comun, o clipă de abandon.
O resto si pe aver rig
