Nimic.
Nici râsete. Nici alergătură. Nici televizor.
A pornit încet spre sufragerie, cu pași măsurați, ca și cum podeaua ar fi putut trăda orice emoție. S-a oprit în prag, cu spatele drept, încordat, ținându-și respirația. Îi treceau prin minte toate explicațiile posibile pentru liniștea aceea: poate erau afară, poate citeau, poate dormeau. Și, înainte să apuce să-și aleagă una, privirea i-a fost atrasă irezistibil înăuntru.
Pe canapeaua crem, luminată în oblic de după-amiaza târzie, dormea Iulia, tânăra angajată la curățenie. Avea uniforma simplă, curată, și părul prins grăbit, cu câteva șuvițe scăpate pe tâmple. În brațele ei, strânși cu încrederea totală a copiilor, erau David și Sofia. Băiatul, cu capul rezemat pe umărul ei, respirând adânc și ritmic; fetița, lipită de partea cealaltă, cu palmele încleștate ușor de materialul uniformei. Pe chipurile lor, liniște. Pe buzele Iuliei, un soi de pace pe care nu i-o văzuse până atunci.
Priveliștea l-a țintuit. Nu se așteptase la asta. Armonia aceea mică, improvizată, avea o frumusețe care-l dezarma. În casa lui, obișnuită să fie rece și ordonată, cineva reușise să adune copiii într-un somn cald, comun, ca într-un cuib. Niciun zgomot, nicio grabă. Doar respirația lor la unison, ca un ceas care, pentru prima oară după multă vreme, ticăia corect.
O resto si pe aver rig
