„Nu… nu poți… tată, tu ai spus că casa e a noastră!”
„A voastră cât timp erați o familie”, am răspuns, simțind cum cuvintele îmi ard în piept. „O familie nu-și aruncă părintele la azil pentru… spațiu.”
Am simțit cum în mine se rupe ceva ce ținuse ani la rând.Nu mai era durere.Era eliberare.
„Eu nu vreau nimic de la voi”, am continuat. „Nici bani, nici mulțumiri. Vreau doar să știu că oamenii pe care i-am crescut au învățat măcar ce înseamnă respectul. Dar se pare că viața încă nu v-a învățat lecția asta.”
Laura a izbucnit în plâns.
Andrei încerca să vorbească, dar nu-și găsea cuvintele.
Gherman a închis dosarul și mi l-a întins.
„Hai, Victor. Ajunge.”
M-am uitat o ultimă dată la casa ridicată din salariul meu de muncitor, la masa unde odinioară ne strângeam toți trei și râdeam fără grijă, la copilul meu care acum stătea cu capul în palme.
„Sper”, i-am spus, „că într-o zi n-o să ajungeți și voi în pragul acela în care să vă dea cineva afară. Pentru că atunci o să vă aduceți aminte de seara asta.”
O resto si pe aver rig
