Dar uneori, tăcerea doare mai tare decât cuvintele.
„Victor pleacă cu mine astăzi”, a continuat Gherman. „Și nu va mai duce grija voastră niciodată.”
Laura a clipit des, încercând să pară tare.„Pleacă unde? La tine?”
„Nu contează unde”, a spus el. „Contează că nu în cotețul câinelui.”
Obrajii ei s-au înroșit.Andrei a făcut un pas înainte, dar privirea lui Gherman l-a oprit ca un zid.
„Victor”, a spus prietenul meu, întorcându-se către mine, „mergi și ia ce ai nevoie. După aceea, terminăm treaba.”
„Ce treabă?”, a întrebat Andrei, dar în voce i se simțea teama.
Gherman a deschis servieta.A scos un dosar gros, prins cu o clamă metalică.
„Actele casei”, a spus simplu.„Victor mi le-a dat acum douăzeci de ani. Atunci i-am spus că, dacă vreodată cineva îl va face să plece de aici cu capul plecat, o să mă ocup eu. Și uite că a venit ziua.”
Laura s-a prăbușit pe scaun.
O resto si pe aver rig
