Apoi am ieșit.
Aerul rece m-a lovit în față, dar în piept mi-era cald.Pentru prima dată după ani întregi, simțeam că respir cu adevărat.
Gherman mi-a pus mâna pe umăr.
„Ai întârziat, prietene”, a spus el. „Dar ai făcut ce trebuia.”
Am pășit spre mașină, lăsând în urmă ușa care încă se legăna.
Unele plecări nu sunt sfârșituri.Sunt începuturi.
Iar în seara aceea, la 7 și jumătate fix, am ales să încep din nou.
O resto si pe aver rig
