Horațiu a căzut în genunchi.
Mamă… iartă-mă…
Ana îl privi îndelung cu o blândețe care tăia mai adânc decât orice reproș.
Ridică-te, draga mea. Dacă nu ai iubi… nu ai suferi. Și dacă nu ai suferi… nu ai veni.
Lia simți lacrimile curgându-i pe obraji. Ani de zile a trăit cu teama că vina lor o va urma pe tot parcursul vieții. Acum, uitându-se la bătrâna slabă, pentru prima dată a simțit un mare sentiment de ușurare, ca după o furtună puternică.
„Vino… du-mă acasă… vreau să-mi văd din nou satul…” șopti Ana.
Horațiu a alergat să o ia, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.
Încet. Nu-mi mai pot accelera ritmul. Dar vreau să… merg pe cont propriu.
Au părăsit coliba împreună. Vântul rece le bătea pe față, dar simțea altfel. De parcă muntele respira cu ei.
Când ajunseră la mașină, în poiană apărură două siluete înalte, îmbrăcate în haine lungi de blană și pălării negre. Pădurari. Stăteau de pază în umbră, urmărind totul.
— Te-ai întors, spuse unul dintre ei cu o voce serioasă. – În regulă. Acum du-o acasă.
O resto si pe aver rig
