Horațiu… ai venit…?
Vocea ei era ca o respirație, un șuvoi subțire care părea să se rupă în orice moment.
Horațiu s-a lipit de marginea ușii de parcă toată lumea se învârtea cu el. Nu putea spune nimic. Lia, în schimb, făcu un pas înainte și simți că i se strânge gâtul. Faptul că femeia a locuit acolo timp de opt ani era dincolo de imaginația oricui.
Cum… cum ai supraviețuit? întrebă ea cu o voce tremurândă.
Ana zâmbi slab.
Doamne… și pădurea… copiii muntelui… Nu m-au lăsat să mor.
Abia atunci Lia observa niște lemn tăiat, o sticlă de tinctură și borcane cu mure și ciuperci uscate în colțul camerei. Cineva i-a adus lucruri. Cineva a avut grijă de ea.
— Cine… cine a fost aici cu tine? întrebă Lia.
Ana ridică mâna și arătă spre fereastră.
“Oamenii de acolo… știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… te vei întoarce.
Ochii li s-au întâlnit și amândoi au simțit un fior rece curgându-le pe șira spinării. Pădurari. Păstori. Cei care locuiau în poienile din vârful muntelui. Oamenii s-au retras, dar cu suflet, care nu au lăsat pe nimeni în soarta lor.
O resto si pe aver rig
