Horace încremeni. Picioarele i s-au curbat sub el, de parcă pământul ar fi cedat sub picioarele lui. Lia își simți inima bătându-i în urechi ca o tobă spartă. Nici vântul, nici pădurea nu puteau scoate un asemenea sunet. Era o voce umană. O voce… prea familiară.
Au mai făcut un pas, apoi altul. Frunzele umede le scârțâiau sub pantofi și aerul rece le zgâria obrajii.
— Este imposibil… șopti Horace, abia reușind să respire.
Dar era acolo. Vocea repetă, slab, cu pauze lungi:
„Cine… este… acolo?”
Când au ajuns în fața cabanei, vechea ușă era atârnată de o balama ruginită. Lia ridică încet mâna și le împinse. Un scârțâit lung a rupt liniștea, iar interiorul era întunecat, cu excepția unei fâșii subțiri de lumină care se filtra printr-o crăpătură a acoperișului.
Pe un pat improvizat, acoperit cu pături vechi țesute, stătea o femeie șifonată, subțire ca firul, dar vie. Ochii ei încețoși se ridicară la figurile din prag. Și atunci Lia simți că i s-a tăiat respirația.
-Anna…? spuse ea, incapabil să creadă.
Bătrâna și-a mișcat încet capul, iar când ochii i s-au așezat asupra fiului ei, un fior i-a străbătut corpul.
O resto si pe aver rig
