Horațiu le-a mulțumit jenat, iar ei au dat din cap fără să întrebe nimic. Era clar că știau mai multe decât lăsau să vadă.
Drumul spre sat era liniștit. Ana se uită pe fereastră, la fiecare copac, la fiecare piatră, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Când au intrat în sat, oamenii au ieșit în prag, încremeniți ca înaintea unei apariții.
Doamne… e Ana Le…
Traieste…!
Dumnezeu sa ne ierte…
Unii oameni au plâns. Alții și-au luat rămas bun.
Lia simți că se formează un nod mare în piept. Apoi bătrâna spuse încet, dar clar:
— Nu am murit pentru că Dumnezeu m-a protejat. Dar tu… ai grijă de bătrânii tăi. Pentru că fără ei satul rămâne gol.
O resto si pe aver rig
