Uneori dimineața.
Alteori seara.
Când nu avea bani, Simona le punea totuși mâncare.
Își spunea că se descurcă ea cumva.
Că Dumnezeu vede.
A aflat că dormeau într-o clădire părăsită.
Că mama lor murise.
Că tatăl dispăruse.
Le mai dădea câte o pâine la pachet.
O supă caldă iarna.
Un „aveți grijă de voi”.
N-a întrebat nimic în schimb.
Într-o zi, n-au mai venit.
A trecut o săptămână.
Apoi o lună.
Simona s-a gândit la ei des, dar viața n-a lăsat-o să se oprească.
Și acum, după atâția ani, stăteau în fața ei.
Bărbatul cu costumul maro a făcut un pas înainte.
„Eu sunt Andrei.”
Cel din mijloc: „Mihai.”
Femeia: „Ioana.”
Simona îi privea fără să poată vorbi.
„Noi suntem cei trei copii,” a spus Ioana, cu vocea tremurată. „Pe care i-ai hrănit când nu aveam nimic.”
Simona a dus mâna la piept.
„Voi…?”
Andrei a zâmbit, de data asta pe bune.
„Am crescut.”
Mihai a continuat:
„Am fost luați într-un program de protecție. Am învățat. Am muncit. Ne-am ținut unul de altul.”
O resto si pe aver rig
