Casa a rămas tăcută, o tăcere densă, căzută ca o pătură grea peste bucătăria încă vibrândă de ce se întâmplase. În acea liniște, se auzea doar respirația încă tulburată a Clarei.
Alexandru s-a așezat lângă mama lui. I-a luat mâinile aspre între ale lui, ca pe două comori scoase dintr-o furtună. I-a mângâiat încheieturile, atent, fără grabă, încercând să șteargă cu gesturi blânde urmele care încă nu apucaseră să devină amintire.
— De azi înainte, nimeni nu te mai umilește. Niciodată. — i-a spus cu voce joasă, dar cu un miez de oțel pe care nu îl mai avusese până atunci.
Au trecut luni. Timpul nu a șters nimic cu buretele, dar a reașezat fiecare lucru la locul lui. Alexandru a vândut vila, iar ușile largi și marmura rece au rămas doar în fotografiile pe care nu le-au mai privit. S-au mutat într-o casă simplă, luminoasă, cu flori în curte, unde diminețile intrau direct în bucătărie și unde pașii nu mai făceau ecou, ci sunau cald, omenesc.
Tanti Clara a început să gătească din nou — nu fiindcă trebuia, ci pentru că asta îi aducea bucurie. Aburul supelor se ridica liniștit, arome cuminți de ierburi pluteau prin casă, iar râsul ei, cândva rar și potolit, se auzea tot mai des. În privirea ei se așezase ceva ce nu mai văzuseră de mult: odihna.
Într-o dimineață, Alexandru a surprins-o stând la fereastră, cu privirea pierdută în grădină. Lumina blândă îi atingea obrazul, iar pe pervaz, un ghiveci înflorit ținea loc de declarație.
O resto si pe aver rig
