În spatele meu, Popa s-a apropiat fără să scoată un cuvânt. I-am simțit prezența calmă. A dat doar din cap, un gest scurt, suficient.
Prin sală a început să curgă un murmur. Șoapte tăiate, respirații precipitate, priviri fugare de la mine la Andrei și înapoi.
— Tu… tu ai cumpărat firma? a întrebat Andrei, aproape în șoaptă, ca și cum nu voia să audă răspunsul.
Am încuviințat.
— Cu banii de la bunica mea. Îți amintești când spuneai că „banii mei nu contează”? Se pare că au contat.
Un gol sonor a urmat. Tăcerea s-a așezat ca un verdict.
— Și știi ce e cel mai trist? am continuat, coborând vocea. Nu că m-ai făcut de râs. Ci că ți-a fost rușine de mine.
Andrei a lăsat privirea în pământ. Pentru prima dată, nu a mai avut replică. Cuvintele, pe care altădată le arunca ușor, acum i se lipiseră de cerul gurii.
Ioana a încercat să umple golul:
— Hai, Maria, nu poți să faci asta tocmai acum, în fața tuturor…
O resto si pe aver rig
