M-am oprit în fața lor, suficient de aproape încât să le văd în ochi neliniștea.
Andrei a deschis gura, s-a oprit, a încercat din nou. Părea că face calcule pe care nu le mai poate duce la capăt.
— Maria… eu… nu știam… a bâiguit în cele din urmă.
— Exact, am răspuns. Nu ai vrut să știi.
Am scos din geantă dosarul subțire. Hârtia a foșnit scurt, limpede.
— Aici sunt actele. Semnate. Ștampilate. Compania asta nu e doar locul tău de muncă. E, de acum, casa mea.
O resto si pe aver rig
