— Ba pot, am spus simplu. Fiindcă voi ați ales să procedați la fel.
Am făcut un pas înapoi, lăsându-le spațiu nu pentru scuze, ci pentru realitate.
— De mâine, nu mai faceți parte din companie. Veți primi tot ce vi se cuvine legal. Nimic în plus.
Andrei m-a privit cu ochi goi, căutând un capăt de ață de care să se țină.
— Și… noi? a întrebat, cuvântul plutind între noi, greu, ca o ușă pe jumătate închisă.
Am simțit nodul cum urcă, dar l-am ținut acolo, la marginea vocii. Nu mai aveam voie să tremur.
— Noi… am fost cândva o echipă, am spus încet. Dar o echipă nu se rupe în bucăți când dă de greu.
L-am privit ultima oară, ca pe o fotografie pe care știi că trebuie s-o pui într-o cutie și s-o lași în urmă.
Ai ales să mă vezi mică. Eu am ales să cresc.
Nu am mai adăugat nimic. M-am întors și am plecat.
În spatele meu, sala a început să se dezmorțească. Vocile au prins din nou contur, oamenii au început să se miște, unii s-au apropiat de Popa pentru confirmări, alții m-au urmărit cu privirea, cu un respect tăcut pe care nu-l mai simțisem până atunci.
O resto si pe aver rig
