N-am mai țipat.
Nu de data asta.
Ceva din mine s-a făcut gheață.
Foarte rece.
Mi-am ridicat privirea spre fiul meu.
Se retrăgea deja.
Dar porțile cimitirului tocmai se închiseseră.
Costel sunase la poliție.
Și, pentru prima oară de la moartea anunțată a Andreei, Vlad Stoica a înțeles că tăcerea soției lui nu mai era singura care se sfârșise.
În timp ce polițiștii îl încătușau pe Vlad acolo, între cruci și coroane, eu nu-mi puteam desprinde ochii de la Andreea.
Respira.
Slab.
Greu.
Dar respira.
Doctorița de pe ambulanță striga ordine, iar oamenii din sat rămâneau încremeniți. Câteva femei plângeau. Altele își făceau cruce, șoptind că au asistat la o minune.
Știam însă că nu era nicio minune.
Era o crimă care aproape reușise.
L-au urcat pe Vlad în mașina poliției, dar, înainte să închidă ușa, s-a uitat la mine.
Nu mai era băiatul pe care îl crescusem.
În ochii lui nu rămăsese decât ură.
— Nu știi nimic, mamă, a șuierat printre dinți.
Ba da.
În sfârșit începeam să înțeleg totul.
La spital, Andreea a stat două zile între viață și moarte.
Medicii au aflat repede că fusese sedată cu doze puternice. Cineva încercase să o facă să pară moartă.
Și mai greu a fost când au verificat actele de la maternitate.
Nu exista niciun certificat oficial de deces pentru copil.
O resto si pe aver rig
