Elena își trecu palma peste frunte și privi, pe rând, fiecare chip de la masă.
Nu mai simțea frică.
Doar oboseală.
Ani și ani de oboseală strânsă în piept, densă ca un nod.
— De azi înainte, nimeni nu mai intră în casa mea fără să anunțe, spuse rar. Și nimeni nu mai stă la masă în timp ce eu alerg singură prin bucătărie.
Liniștea s-a lăsat și mai grea, ca o pătură ude pe umeri.
Soacra a râs scurt, neîncrezătoare.
— Vai de mine, auzi la ea! De când pui tu reguli familiei?
— Din clipa în care am înțeles că, dacă eu nu mă respect, nu mă respectă nimeni, a răspuns Elena, fără să ridice tonul.
Mihai a început să se foiască în scaun.
— Elena, las-o mai moale…
Elena s-a întors spre el.
— Nu. Tu m-ai lăsat „mai moale” paisprezece ani.
Cuvintele i-au plesnit pe toți ca o palmă.
Rudele priveau când la ea, când la Mihai.
Pentru prima dată, nu mai râdea nimeni.
— Eu vin de la muncă ruptă de oboseală, a continuat Elena. Plătesc facturi, gătesc, spăl, fac curat, iar voi veniți aici ca la restaurant. Și, dacă îndrăznesc să spun ceva, devin brusc rea, neprimitoare sau nebună.
— Acum exagerezi! a izbucnit Daniela.
— Nu exagerez deloc, a rostit Elena, ferm. Vrei să știi câte zile de concediu am pierdut pentru mesele astea? Câți bani am cheltuit fără ca cineva să mă întrebe dacă pot? Sau câte seri am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni?
O resto si pe aver rig
