„Dacă există și cea mai mică îndoială, îl deschidem.”
Vlad s-a repezit spre el.
„Vă interzic!”
Costel i-a întâmpinat privirea.
„Dacă e cineva viu acolo, ordinele dumitale nu mai valorează nimic.”
A tăiat sigiliile.
Liniștea s-a îngreunat până la asurzire; se auzea doar vântul şuierând printre cruci.
Întâi a ieșit mirosul.
Puternic.
Înțepător.
Apoi s-a ivit voalul alb al Andreei.
Fața îi era palidă, aproape cenușie.
Dar buzele…
Buzele îi tremurau.
Mi-am dus palmele la gură.
„Andreea…”
Mâna ei a alunecat într-o parte.
Unghiile erau rupte.
Pătate de sânge.
Între degetele încleștate strângea o bucățică de hârtie împăturită.
Am luat-o cu grijă.
Vlad a șoptit:
„Mamă, dă-mi-o.”
Nici nu m-am uitat la el.
Am desfăcut biletul.
Scrisul Andreei era frânt, tremurat, abia de înțeles.
Dar cuvintele existau, clare:
„Fetița mea trăiește. Vlad a luat-o. Nu-l lăsa să câștige.”
O resto si pe aver rig
