Unii au închis ochii, alții au privit fără să clipească. Fiecare a trăit acea clipă în felul lui, cu gânduri care se lovesc de pereții inimii și nu găsesc ieșire. Nici nu trebuia, de fapt, să existe un răspuns imediat. Era suficientă prezența, felul în care toți au înțeles că uneori un gest deschide nu doar un capac, ci și un sens ascuns, greu, dar necesar.
Pe urmă, mișcările au redevenit atente, pașii iarăși măsurați. Nimeni nu s-a grăbit. Se simțea în aer un alt fel de ordine, născută din ceea ce tocmai fusese trăit la unison. O rânduială interioară, discretă, care așază la loc, în tăcere, ceea ce cuvintele nu reușesc să potrivească.
Au rămas, până la capăt, cele trei repere pe care nimeni nu le va uita: o moarte la naștere, un sicriu care nu se lăsa ridicat și cererea soacrei ca el să fie deschis. Între aceste trei puncte s-a strâns toată povestea, fără ornamente, fără ocoluri. O linie dreaptă, simplă și grea, pe care toți au mers împreună.
Și așa trebuie să rămână spusă: cu începutul cunoscut, cu împotrivirea neașteptată și cu acel „să fie deschis” care a adus după el o clipă în care timpul s-a oprit. Restul aparține tăcerii, acelui fel de înțelegere care nu se explică, ci doar se recunoaște atunci când vine.
O resto si pe aver rig
