Doar… plină de amintiri.
Într-o dimineață, când udam florile, am văzut o mașină oprind în fața porții.
Andrei.
Am înțepenit.
A coborât greu, mai slab decât îl țineam minte. Cu părul încărunțit pe la tâmple și privirea în pământ.
Nu s-a apropiat imediat.
— Mamă… a spus încet.
Vocea lui era ruptă.
Am rămas tăcută.
Apoi l-am văzut scoțând ceva din buzunar.
Cheia casei.
A întins-o spre mine cu mâna tremurândă.
— Nu merit să mă ierți, a spus. Știu asta. Dar… îmi pare rău.
M-am uitat lung la el.
La băiatul pe care îl crescusem.
La omul care ne trădase.
La copilul speriat care încă exista undeva în spatele tuturor greșelilor.
Și atunci mi-am amintit ultimul rând din scrisoarea lui Ion.
O resto si pe aver rig
