Înăuntru era o scrisoare scurtă.
„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat înaintea ta. Și dacă te cunosc bine, probabil plângi și spui că nu știi cum o să te descurci singură.”
Mi s-a strâns inima.
„Dar adevărul e că te-ai descurcat mereu. Chiar și când eu n-am observat.”
Lacrimile au început să-mi curgă încet.
„Vreau să știi ceva ce nu ți-am spus destul: nu mi-a fost niciodată frică de sărăcie, de bătrânețe sau de moarte.”
Am închis ochii o clipă.
„Mi-a fost frică doar să nu te las singură într-o lume în care oamenii uită prea ușor ce înseamnă familia.”
Am dus scrisoarea la piept.
Apoi am continuat să citesc.
„Să nu te închizi în casă după mine. Să ieși în curte. Să vorbești cu vecinii. Să faci dulceață vara și să pui iar mușcate la geam, chiar dacă spui mereu că nu te pricepi.”
Am râs printre lacrimi.
Exact așa îi spuneam.
La final era o propoziție subliniată apăsat:
„Și încă ceva: să nu-i urăști pe copii toată viața. Oamenii slabi fac lucruri urâte când le e frică. Dar tu să nu devii ca ei.”
Am rămas mult timp cu scrisoarea în mâini.
Nu știu cât.
Poate minute.
Poate ore.
Afară începuse ploaia.
Aceeași ploaie liniștită pe care o ascultam împreună în serile lungi de toamnă.
În săptămânile care au urmat, am început încet să fac exact ce-mi scrisese.
Am curățat curtea.
Am pus mușcate noi.
Am reparat banca de la poartă.
Vecinii au început să mai treacă pe la mine la cafea.
Și, pentru prima dată după moartea lui, casa nu mi s-a mai părut goală.
O resto si pe aver rig
