După înmormântarea lui Ion, n-am avut puterea să ating nimic din lucrurile lui aproape două luni.
Casa părea prea mare fără el.
Prea tăcută.
Diminețile erau cele mai grele. Mă trezeam instinctiv să pun două căni pe masă, apoi rămâneam nemișcată când realizam că una va rămâne neatinsă.
Într-o după-amiază ploioasă, m-am hotărât în sfârșit să intru în camera lui de lucru.
Biroul mirosea încă a tutun și lemn vechi. Totul era exact cum îl lăsase: ochelarii pe colțul mesei, ceasul așezat lângă lampă, caietul albastru închis într-un sertar.
Am trecut ușor mâna peste coperta lui.
Și atunci am observat ceva.
Sub caiet era un plic.
Alb.
Cu scrisul lui.
„Pentru Elena.”
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
M-am așezat încet pe scaun și l-am deschis.
O resto si pe aver rig
